Jucariile din lada bunicilor

Provin dintr-o familie mare, deci am o multime de veri si verisoare de varste foarte apropiate, asa ca desi sunt singura la parinti am simtit mereu ca sunt inconjurata de frati si surori. M-am nascut cumva la mijloc, asa ca eram protejata de veri mai mari decat mine, dar ii aveam si pe cei mici de care imi placea sa am grija si ma comport ca o mica figura de autoritate.
In ceea ce priveste copiii, regula nescrisa a familiei este ca fiecare sa isi petreaca anii pana la incepera scolii la casa de la tara a bunicilor, unde parca era mereu soare, aer curat si voie buna. Am crescut acolo alaturi de o multime de veri si verisoare, alaturi de copii de pe ulita, alaturi de animalele din curte si pentru 7 ani satul ala mic, vechi si unit a fost terenul meu de joaca. Aveam fortul de frunze si paie din spatele curtii, aveam fantana celor 100 de dorinte, plina de apa curata si fermecata, aveam cuptorul vechi de lut unde tineam consilii si beciul intunecat si plin ochi de borcane care era mereu spaima noastra cea mare.
Aveam atunci jucarii mici si mari, conventionale sau mai putin, unele noi, abia aduse in dar de parinti si altele pe care le gasisem aruncate intr-un colt al podului, uitate de timp si pline de praf, pe care le curatasem si le dadusem din nou viata. Uneori nici nu aveam nevoie de jucariile de plus, de carpa, de lemn sau de plastic, caci imi gaseam jucarii vii, si astfel verii mei, copii de pe strada sau biata pisica batrana deveneau partile esentiale ale jocului meu, papusile mele cu suflet.
O multime de jucarii de toate formele si culorile mi-au incantat copilaria, m-au ajutat sa-mi exersez imaginatia cu mult inainte sa stiu ce inseamna sa visezi, m-au inconjurat de magie si de povesti. Caci trenuletul de lemn cioplit de bunicul era un mesager al lumii zanelor, papusile de plastic erau zane bune si printese rapite din castelele lor, ursuletul de plus era paznicul fortaretei si iepurasul cu o ureche blegita era vraciul intelept la care cu totii apelam cand aveam vreo problema.
Imi aduc aminte ca Vlad, cel mai mare dintre noi, se aventurase o data in temutul beci si gasise printre vechituri un calut de lemn pictat, putin mancat de insecte si incercat de vremuri, dar inca frumos si magic. Stiu ca dupa o spalare buna il mutasem in camera baietilor, pe post de trofeu, dar noi fetele ne furisam mereu ca sa ne uitam putin la falnica jucarie si ca sa furam cateva momente de joaca nestingherite.
Cu toate ca am crescut inconjurata de jucarii, in momentul in care a trebuit sa incep scoala si m-am mutat in oras nu am luat cu mine decat o papusa de carpa, umpluta cu vata pe care mi-a facut-o bunica exact inainte sa plec. In rest, am lasat totul acolo, caci locul jucariilor era pe giganticul teren de joaca, unde alte generatii de copii aveau sa infiripe povesti in jurul lor.In oras aveam o camera plina de ursuleti, iepurasi si papusi, toate nou noute, care asteptau sa ma joc cu ele, si desi mi-au fost dragi, niciuna din ele nu a reusit sa ma faca sa ma simt ca la tara. Le-am dat pe toate in decursul anilor unor copii care aveau sa le trateze cu multa iubire, si am pastrat doar papusa de la bunica, care troneaza inca intr-un colt al patului. A avut nevoie intr-adevar de retusuri serioase in decursul anilor, de cusaturi, si umpleri cu vata si chiar si cateva intalniri cu masina de spalat, de unde a iesit curata si frumoasa ca in prima zi.
Imi doresc sa am o fiica careia sa pot sa-i dau papusa, si desi pentru ea nu o sa mai fie bunicii cu casa mare de la tara, sper ca va reusi sa-si creeze o lume la fel de frumoasa alaturi de jucariile ei, vechi si noi.